Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană va invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro.

Conţinutul acestui material nu reprezintă in mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României

Prezentare zona

 

Această secțiune îşi propune să completeze prezentarea monumentelor şi să ofere cititorului, eventual turistului, o parte din poveştile, legendele şi tradiţiile legate de cele 11 monumente, respectiv cele patru mausolee din Focşani, Mărăşeşti, Mărşăşti şi Soveja (inclusiv Cimitirul ostaşilor germani), cele două case memoriale - a ţăranului clăcaş Ion Roată şi a scriitorului Al. Vlahuţă – Monumentul Unirii şi Borna de hotar din Focşani, Statuia Victoriei de la Tişiţa şi Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti.

Foto: Elemente de port tradiţional

Desigur, ne-ar trebui un volum întreg să cuprindem numai legendele legate de faptele de arme de la Mărăşeşti sau de luptele care au avut loc la Mărăşti şi Soveja. Ca să nu mai vorbim despre poveştile legate de Ion Roată şi Unirea.

Vom prezenta în această secțiune povestea tristă a Măriucăi Zaharia, fetiţa de 12 ani, ucisă la Mărăşeşti, povestea tânărului sublocotenent Gabriel Pruncu, faptele legendarei Ecaterina Teodoroiu a cărei figură a intrat pentru totdeauna în poveştile bătrânilor din Munţii Vrancei şi tot din domeniul armelor vom mai vorbi despre legendele ţesute în jurul Mausoleului de la Mărăşeşti.

 

1. “Povestea Măriucăi Zaharia dinR ăzoare”

 

Povestea Măriucăi Zaharia, fetiţa de 12 ani, ucisă în luptele de la Mărăşeşti, este una din cele mai emoţionate pagini despre eroismul românesc din Primul Război Mondial, povestită an de an şcolarilor, intrată in memoria tuturor si imortalizată de o statuie amplasata in satul Haret, lângă Mărşeşti.

Pentru faptele sale de eroism trupul său a fost înhumat în Mausoleul de la Mărşeşti, alături de un alt erou al locului, sublocotenentul Gabriel Pruncu. Dar să ascultăm povestea aşa cum a aşternut-o pe hârtie scriitorul Dumitru Almaş.

“Maria sau cum o alintau prietenii, Măriuca, trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se da o cumplită bătălie între armata română şi cea germană. De aceea satul a fost evacuat: adică toţi sătenii şi-au luat ce au putut fiecare şi au plecat în altă parte, la adăpost, în munţi. Numai moş Ion Zaharia a rămas în casa lui. A săpat şanţ adânc în livadă. Aici se ascundea ori de câte ori nemţii bombardau satul.

S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui Moş Zaharia. Un ostaş urca în vârful acelui pom, se aşeza pe ramurile mai groase, ascuns în frunze. Şi de acolo, cu un binoclu, supraveghea mişcările duşmanului. Ceea ce vedea, povestea sergentului care sta jos, la tulpina nucului, cu receptorul telefonului în mână. Sergentul transmitea artileriştilor, prin telefon, cele văzute. De pildă aşa:

„O companie inamică înaintează din dreapta, 3 km distanţă!”
Din adăposturile lor, artileriştii îndreptau tunurile într-acolo, şi: „Foc!”

Iar obuzele ţâşneau din gura tunurilor ca nişte fulgere,
trăsnind în duşman.

Aşa, multe zile şi nopţi, din nucul lui moş Zaharia, artileriştii au aflat şi au ştiut unde să-l lovească pe inamic, cât mai bine, ca să nu poată înainta.

Măriuca păştea o capră şi un ied în livadă, şi se afla tot timpul în preajma celor doi ostaşi observatori. De multe ori s-a suit în nuc lângă ostaşul cu binoclul.

„Vezi Măriuca? Acolo sunt tranşeele nemţilor, îi arăta ostaşul. Dincolo, vezi? Se pregătesc de atac... Sergent, comunică: mişcări inamice drept în faţă, la patru km”.

Şi Măriuca auzea cum sergentul vorbea la telefon cu artileriştii. După câteva minute, tunurile începeau să bubuie: Bum! Bum! Bum! Iar ghiulelele cădeau şi prăpăd făceau în rândurile duşmanului.

De multe ori ostaşul striga: „Nu-i bine!... Mai la stânga, cu o sută de metri!”...
Ori: „Scurtează tragerea cu două sute de metri. Aşaa!”

Astfel, Măriuca a deprins bună parte din meşteşugul observaţiei. Şi pentru că avea ochi foarte buni, îl ajuta pe observator:
Bădie ostaş, eu văd mulţi duşmani, colo, lângă arborii ceia”...
„Ai dreptate, Măriuca! Te fac observator... Numai că n-o să găsesc o cască pe măsura capului tău”...

Dar în a zecea zi de luptă, germanii au descoperit observatorul din nuc. Şi au început să-l bombardeze cu ghiulele mari cât cofele. Ostaşii, Moş Zaharia şi Măriuca s-a adăpostit în tranşee. Exploziile zguduiau pământul. Răpăiala mitralierelor şi a puştilor sfărâmau văzduhul, parcă ar fi fost de sticlă.

Sergentul telefonist a comunicat tunarilor:

„Ne-a descoperit duşmanul! Bombardamentele lui distrug nucul”.
„Nu părăsiţi postul! a ordonat ofiţerul. Ai noştri pornesc curând
la contraatac”.

Încă vreo două ceasuri, printre explozii, cei doi ostaşi au continuat
să transmită ştiri artileriştilor, măcar că nucul era tot mai
tare zdrelit de bombe. Dar o schijă a ucis pe ostaşul observator.

Deşi o chinuia spaima, Măriuca s-a urcat ea în nuc printre
crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-l anunţa pe sergent:
„Să tragă la şase sute de metri!... Mai la dreapta! Aşaa... acum
e bine!”

Dar duşmanii, mulţi şi tot mai furioşi, înaintau mereu-mereu
printre explozii.

Deodată sergentul telefonist a gemut: „Măriuca... sunt rănit”...

Fetiţa a coborât repede. Sergentul i-a întins receptorul telefonului şi a zis cu glas stins: „Telefonează tu...”

Apucând receptorul, Măriuca a strigat:
Trageţi!... Trageţi la trei sute de metri... Trageţi că s-au oprit...
Da, eu sunt Măriuca... Ţineţi-i aşa, sub ghiulele!... Mă urc în nuc să mai văd ce fac... Soldatul observator e mort! Sergentul e rănit...”
„Măriuca, i-a spus ofiţerul de la celălalt capăt al firului, continuă
tu să ne informezi”.

De patru ori s-a căţărat Măriuca în nuc, ca o veveriţă. Observa unde se aflau duşmanii. Cobora, în grabă, şi transmitea la telefon tot ce vedea.

La câteva sute de metri de casa şi nucul Măriucăi valurile de nemţi s-au oprit, lovite de ghiulelele artileriei noastre. În momentul acela, românii au porniti contraatacul.

Fremătând de bucurie, fetiţa şi-a dat drumul din copac şi,
însufleţită de bucurie, striga în receptor:
„S-au oprit... Atacă ai noştri!... Lungiţi tragerea!... Cu o sută
de metri!... Cu două sute!... Aşaaa!”...

Urcată iar în nucul schilodit de bombardament, Măriuca vedea
cum se ridicau nemţii, se întorceau şi, gheboşiţi, printre
explozii, începeau să se retragă.
„Fugi!... Fugi!”... striga cuprinsă de o bucurie fără margini.

Dar când se bucura aşa, un glonte tras de un duşman care o observase, i-a străbătut pieptul. A ameţit şi a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa!... Uraaaa!... Uraaaa!”...
Răsunau în văzduh şi în urechile, în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere. Şi apoi n-a mai auzit nimic.

Românii au oprit atacul duşmanilor şi i-a respins mult
înapoi. Şi, iată aşa, Măriuca Zaharia şi-a împlinit o mare şi eroică
datorie.”

 

2. Eroismul Ecaterinei Teodoroiu

Cunoscută mai ales sub numele de „Eroina de la Jiu”, Ecaterina Teodoroiu (pe numele adevărat Cătălina Toderiu) şi-a legat numele de luptele de pe frontul din Vrancea unde a căzut la datorie în august 1917, în toiul celei mai sângeroase
bătălii.

Înrolată de tânără pe front, încă din primele zile ale războiului, în 1916, Ecaterina Teodoroiu s-a remarcat prin curajul fără limite la anii săi fragezi în luptele de pe Jiu, figura sa devenind o legendă, cum în legendă au intrat cuvintele sale „Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”, adresate soldaţilor pe care-i conducea în momentul când a fost răpusă de gloanţe.

Intrată în manualele de istorie, în folclor şi cântecele patriotice, imortalizată de scriitori şi subiect de film, Ecaterina Teodoroiu este unul din simbolurile eroismului feminin din Primul Război Mondial.

Un monument ridicat în memoria sa în satul Muncelu din comuna Străoane aminteşte contemporanilor eroismul acestei tinere a cărei viaţă s-a sfârşit înainte de vreme.

Foto: Peisaj câmpenesc

 

3. Vitejia tânărului Gabriel Pruncu

 

Din aceeaşi galerie a eroilor face parte şi sublocotenentul Gabriel Pruncu, căzut ca mii de români în luptele de la Mărăşeşti. Pentru vitejia sa a fost recompensat de posteriate. Osemintele se găsesc într-o criptă din Mausoleul din Mărăşeşti, iar un bust i-a fost ridicat în oraşul pe care l-a apărat cu preţul vieţii, unde pe soclu, câteva versuri semnate „Mama ta”, arată tragismul unei epoci în care vorbeau doar armele, iar cuvintele de alint nu se mai auzeau din cauza obuzelor care cădeau din toate direcţiile.

Foto: Placă comemorativă cu o parte dintre soldaţii căzuţi la Mărăşeşti

Gabriel Pruncu, prin simplitatea cu care a înţeles să accepte destinul şi puritatea unui tânăr de 20 de ani reprezintă simbolul unei generaţii pentru care viitorul nu a mai existat.

Numele său este o legendă vie, iar pe soclul statuii sale din Mărăşeşti din când în când tinerii depun flori în amintirea acestei generaţii de sacrificiu, iar în zilele în care au loc evenimente comemorative la Muzeul Veteranilor din Mărăşeşti, un popas evocator are loc la Bustul locotenentului Gabriel Pruncu unde urmaşii veteranilor de război povestesc faptele de arme ale strămoşilor.

 

4. Misterele Mausoleului din Mărăşeşti

 

Această adevărată „Biserică a Neamului” - aşa cum a fost iniţial numit Mausoleul şi cum l-au dorit iniţiatorii proiectului - este o construcţie învăluită în mistere şi a născut de-a lungul timpului fel de fel de legende.

Spun cei care au studiat geneza Mausoleului că debutul proiectului a fost o lungă serie de nereuşite întrucât din varii motive lucrările nu puteau demara. De la motive obiective, cum ar fi costul ridicat, până la chestii simple, ca furtuni şi vijelii care nu permitea organizarea începerii lucrărilor.

Un lucru este sigur. La Mărăşeşti au murit în chinuri şi durere mii de suflete, iar suferinţele acestora crează o anumită stare celor care se apropie de acel loc. La fel a putut să se întâmple şi în 1919, când în viile primarului Negroponte a început proiectul care a fost realizat în aproape 2 decenii, vii unde, de altminteri, fuseseră îngropate în grabă trupurile a mii de tineri.

În ciuda tuturor forţelor care se opuneau realizării acestui sanctuar al eroismului românesc, în 1938 Mausoleul a fost finalizat, fiind inaugurat în prezenţa Regelui Carol al II-lea, pe 6 august, ziua aleasă ca hram pentru această „Biserică a Neamului”.


 

Foto: Mărăşeşti - ansamblu intrare

Legendele locului mai spun că monumentalitatea şi misterul pe care-l emană această construcţie memorială l-ar fi impresionat şi pe fostul dictator nazist care în momentul când forţele anglo-americane bombardau România, i-ar fi cerut în mod expres Mareşalului Antonescu să protejeze monumentul.

Alte legende spun că în anumite nopţi cu lună plină un halou misterios învăluie Mausoleul ca un curcubeu. Poate fi iluzie optică, generată de întâlnirea lumii refractate de lună cu sutele de metri pătraţi din piatră deschisă la culoare, cum poate fi orice altceva. Cert este că la Mausoleul din Mărăşeşti legendele sunt la ele acasă, iar cel care vizitează o dată monumentul rămâne marcat pe veci de spiritul acestui edificiu.

 

5. “Întâlnirea dintre I onR oată şi A l. Ioan Cuza”

 

Multe poveşti s-au spus despre Moş Ion Roată, s-au născut legende, dar niciuna nu este mai plină de înţelepciune ca povestea „Ion Roată şi Cuza-Vodă”, scrisă de Ion Creangă şi cunoscută de toţi ţăranii vrânceni.

“Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-I odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire! Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s?


Foto: Ţăran în port tradiţional, asemeni vremurilor de demult

 

Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru “Unire”. Numai atâta, că bătrânii voiau “Unire” cu tocmeală, iar tinerii “Unire” fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că “umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul”; ba că “face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi”, căci, “dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă socoteală; ba că, “de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!” Ba că “vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba că “vorba multă, sărăcia omului”, şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă... Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:
- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu... Auzi obrăznicie! Tu... cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, Şi uite ce gură face alăturea cu mine!

Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde
atunci cu glas plângător:
- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi... Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti... şi tot noi cei horopsiţi!
- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.

În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat “Unirea”, şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor. Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-Vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.
- He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?

Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.

Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
- Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:

- Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de “ad-hoc”, n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.

Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!

Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci “El nu bate cu ciomagul”.

Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.”

 

Foto: Cimintir simplu, ţărănesc

 

6. „Moş Ion Roată şi Unirea”

 

“Nu există legendă mai cunoscută şi povestită în serile lungi de iarnă copiilor de bătrâni decât povestea prin care boierii unionişti încercau să le explice ţăranilor importanţa Unirii, puterea pe care o dă unirea luând ca exemplu ridicarea unei pietre. Cel care a redat magistral această poveste este clasicul literaturii române, Ion Creangă, a cărui poveste o redăm mai jos.

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise
boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori,
creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara

Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. “Să-l secăm dar dintr-o sorbire” şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră?
Vorba ceea, cucoane: “Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.


Foto: Om simplu în port tradiţional reprezentand moşii de altadată

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai
toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd,
eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a
înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine,
bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-I greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi.

Povestea cântecului:
“Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.”


Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt?
La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.
— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.
— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.
— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi
dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles
aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră
mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi
a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele
noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia,
nu mi-a părč rău. La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din
umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.”
Privind astăzi biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Rugineşti cu greu ne putem imagina că acest lăcaş de mir a fost cu secole în urmă biserică mănăstirească.

Înainte ca pe aceste locuri să fie fondate satele răzeşilor, departe pe Valea Domoşiţiei, în pădurile cu arbori fără vârstă trăiau în armonie cu natura mai mulţi sihaştri care, din când în când, coborau în satele de pe Valea Trotuşului.

Legenda fondării mănăstirii de odinioară se leagă de viaţa acestor sihaştri. Sub influenţa spirituală a acestora a luat naştere prima comunitate de călugări în jurul acestei biserici de lemn, pe care au construit-o având ca model bisericile de piatră din nordul Moldovei. După o perioadă, în jurul schitului s-a născut un sat, care mai târziu a luat numele de Rugineşti.

Foto: Primplan cu biserica din Rugineşti

Dorind o viaţă liniştită, departe de tumultul unei comunităţi laice, călugării au lăsat biserica sătenilor şi au plecat pe urmele sihaştrilor, fondând un nou schit, probabil cel care se va numi mai tărziu „Schitul Călugăresc”, unde mai există astăzi biserica de lemn „Sf. Nicolae”.

Timpurile s-au scurs, amintirea călugărulor s-a uitat, dar a rămas această superbă biserică de lemn, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, recent restaurată, o adevărată perlă a artei religioase din sudul Moldovei.

 

8. Legende despre tunelurile din Piata Unirii din Focșani

 


Aproape necunoscte astăzi, puţin studiate, ignorate de noua generaţie de constructori care sistematizează Focşaniul, tunelurile au jucat în viaţa celor două târguri de pe malurile Milcovelului, acelaşi rol pe care l-au jucat şi în viaţa oraşelor Occidentale din aceeaşi perioadă.

Fiind localităţi fondate în zonă de câmpie, fără posibilităţi naturale de apărare, locuitorii au fost nevoiţi să se adapeze terenului şi aşa au apărut celebrele tuneluri din Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei, pe care încă şi astăzi constructorii le descoperă când sapă mai adânc pentru fundaţiile unor noi edificii.

Pe lângă rolul defensiv, tunelurile au jucat şi un rol economic, fiecare negustor având beciuri legate între ele prin tuneluri. La aceasta s-au adăugat şi tunelurile construite pe sub frontieră de negustorii şi traficanţii din ambele târguri care doreau, ca şi astăzi, să evite plata taxelor, accizelor şi impozitelor.

Dar cele mai faimoase din toate erau tunelurile fostei Mănăstiri „Sf. Ioan Botezătorul” din actuala Piaţă a Unirii.

Construite cu rol defensiv, ele porneau de sub chiliile călugărilor şi mergeau departe în afara oraşului, punând la adăpost pe cei care erau urmăriţi de unii sau de alţii sau permiţând călugărilor să „evadeze” în toată discreţia.

De aceste tuneluri nu se serveau doar călugării, ci şi dregătorii aflaţi la post în târgurile de frontieră.

După desfiinţarea Mănăstirii în 1863, tunelurile au fost abandonate şi folosite de locuitori pentru depozitarea produselor şi mai cu seamă a vinului.

O pagină mai puţin cunoscută din istoria Focşanilor, dar nu mai puţin importantă, subteranelor Focşanilor sunt o poveste care aşteaptă să fie scrisă.

Foto: Piaţa Mare a Unirii din Focşani, vedere înspre muzeul Unirii

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operațional Regional și co-finanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională

www.inforegio.ro

© Fundaţia "Zi deschisă" 2012